Cum a început drumul meu spre Rai

 

rânduri dedicate inimilor
Ciprian Cojocaru și Simona Tiripan

În 2014 la sfârșit de iulie după ce am coborât de pe Rarău unde mi s-a arătat Țara Bucuriei pentru prima dată și unde am primit marele botez al pădurii cu strigarea “Adu-mi copiii înapoi” am mers la Comănești unde m-am născut și am petrecut ceva zile cu prietenul meu de-o viață Ciprian și a lui familie luminoasă.

Coborând din munte am făcut autostopul fiincă așa obișnuiam să me deplasez. E profund inițiatic să faci autostopul, mai ales fără bani.

Inima muntelui mă ținea în brațe și eu pluteam. Am stat două ore la autostop și nu înțelegeam de ce nu oprește nimeni. Și am înțeles că nu sunt perceput fiindcă am vibrația prea înaltă. Măi să fie ce situație. Ce e de făcut? Săream ca titirezu, da nu puteam să mă lepăd de bucuria ce curgea prin mine.

Și deodată oprește o mașină. O femeie. Minunat. Cineva mă vede. Începem să vorbim și aflu că nu știe de ce a luat-o pe acolo, că drumul ei ar fi fost mai scurt prin altă parte, da parcă e mai frumos și mai liniștit pe aici. Luminoasă și frumoasă femeia. Și ca să vezi potriveală mergea la un duhovnic. Nu era o ființă religioasă, ci o căutătoare ce savura din diferite lumi.

Normal, am înțeles de ce m-a văzut și m-a uns la suflet discuțiile dintre noi. Întâmplarea în sine. Am mers cu ea o vreme după care drumurile s-au despărțit. Și iarăși autostop și iarăși inviziblitate. Până când a oprit un tir care avea numele RAI nu știu cât. Perfect. Am priceput mesajul.

Mă duce și el o vreme până la Izvorul Muntelui și acolo tot invizibil am fost până când a venit Ciprian să mă ia făcând ceva zeci de kilometri să mă scape de invizibilitate.

La Comânești bucurie, euforie și o primire regală. Dacă acum 20 de ani eram văzut ca ciudatul ciudaților pentru ale mele crezuri și alegeri, de data asta eram primit cu admirație și respect de Ciprian care în ultimii ani se deschisese enorm către întrebările fundamentale despre viață și mă prezenta celorlalți ca o lumină vie, un deschizător de drumuri mult timp neînțeles. Prietenia născută în adolescență a învins timpul ca orice prietenie adevărată.

Într-o dimineață trezit de o chemare am mers la malul Trotușului să îmi beau  cafeaua și deodată m-a lovit fulgerul. Am decis interior că pentru a împlini visul creării unei comunități a iubirii, pentru a deschide spațiu unui mod social de a trăi în armonie, e vremea să iau o decizie. Aceea de a renunța la idea de a avea o casă undeva, adică o chirie, o siguranță și de a mă abandona total vieții fără să știu încotro o iau, unde o să locuiesc. Atunci am simțit pentru prima dată cu toată ființa că întreaga planetă e casa mea. Știam asta teoretic, dar fiorii trăirii depline nu mă trecuseră. E firesc. Una e teoria, alta e practica.

Am înțeles că astfel îi ajut pe oameni să îmi deschidă poarta casei lor și a inimii, că astfel casele devin un spațiu comun, începutul de comuniune planetară. Am înțeles că așa voi întîlni pe acei oameni care vor să meargă mai departe către o casă și mai mare deschisă, către un grup de case până la o planetă total deschisă.

Mergeam încă de la 20 de ani prin munți și ceream găzduire fiindcă voiam să văd cum sunt oamenii. Și oamenii erau minunați și deschiși. Și sunt și acum și minunăția crește în noi de la clipă la clipă.

Sunt mulți care au pășit așa spre ale lor înțelesuri și propriul paradis ce în final nu are cum să fie decît unul comun și singur pentru toți.

Acum nu fac decât să împărtășesc o experiență. De ce? Așa a zis inima și o ascult cu strășnicie. Nu știu de ce scriu aceste rânduri. Da le scriu. E ca și cum aș respira sau cânta. Îmi dăruiesc acest joc și mă dăruiesc prin el.

Iar cel mai mare dar pe care mi l-am făcut atunci e că am ales să mă ofer vieții necondiționat. Acum cînd scriu aceste rânduri simt o așa uniune prin toți porii cu tot ce e viu și știu că viața mă trăiește, că ea se exprimă pe mine și că mă roagă să fiu din ce în ce mai înrădăcinat și autentic. Să mă simt cu strășnicie Petrea, piatră și să prețuiesc tot ce trece prin mine.

Din 2014 sunt hoinar prin Paradis la modul conștientizat și împărtășit ca statut social. De la acea alegere a trecut un an și aproape două luni până când am ajuns să trăiesc în Apuseni pentru a mă adânci în lecția armoiei dintre oameni și față de natură. Comuniune. Destul de repede au decurs toate. Și urcând într-o zi spre Corna văd un tir trecând pe lângă mine cu numele de Rai. Am zîmbit și zâmbesc și acum.

Sunt în Rai. Fiindcă știu că toți suntem acolo, doar că unii au uitat. Sunt un reminder, un trandafir sălbatic ce înflorește în inimile tuturor. Iar țepii ce cresc prin mine sunt împunsăturile vieții ce ne vrea vii.

Urmează iar să mă plimb prin viață. Muntele m-a hrănit foarte mult și acum merg să pot deschide și mai larg porțile Raiului și pentru a învăța mai înțelept să respect muntele și să fiu al lui și al vieții alături de alți frați și minunate surori.

Cu bucurie de smaralde, diamante și safire, Raziel 26 mai 2017

Poza făcută de Sorin Onișor în Rarău

 

 

(Visited 200 times, 1 visits today)
Petrea

Sunt un fiu al vieții ce povesteșe cu încântare din drumețiile sale de zi cu zi prin Țara Bucuriei și mărturisește despre frumusețea ce o vede și trăiește în jur. Te invit și pe tine să împărtășești și tu pe acest site crâmpeie de frumusețe, din comorile ce le descoperi, din experiența și darurile tale. Inimi însorite nouă tuturor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.