Omul care planta copaci

Vreau să împărtășesc azi cu voi un text vechi, pe care poate l-am lecturat la viața noastră. De ce? Fiindcă în acest prezent este atât de inspirant. Și chiar dacă el vorbește despre ceva ce nu s-a întâmplat în realitate, el a creat realitate prin a-i însufleți pe alții să iubească pădurea, să planteze arbori. Și cred că e vremea ca el să creeze și mai multă realitate, să ne inspire spre hotărâtor în a iubi și proteja NATURA ce ne este leagăn și casă nouă tuturor.

„Pentru ca o fiinta umana sa-si dezvaluie calitatile cu adevarat exceptionale, trebuie sa ai norocul sa o poti observa in activitate de-a lungul anilor. Daca aceasta activitate e despuiata de orice egoism, daca ideea care o calauzeste e de o generozitate exemplara, daca e absolut sigur ca nu a cautat nici o rasplata si ca, mai mult, a lasat o amprenta vizibila asupra lumii, ne aflam atunci, fara riscul de a gresi, in fata unui caracter.

Acum vreo patruzeci de ani faceam o drumetie lunga pe niste coame de munte absolut necunoscute de turisti; in acea straveche regiune a Alpilor care ajunge pana la Proventa. Regiunea e delimitata la sud-est si la sud de cursul mijlociu al raului Durance, intre Sisteron si Mirabeau; la nord, de cursul superior al raului Drome, de la izvoare pana la Die; la est, de campiile comitatului Venaissin si de peretii abrupti ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toata partea de nord a departamentului Alpilor din Proventa de Sus, sudul departamentului Drome si o mica enclava din Vaucluse. In momentul in carte am pornit in lunga drumetie in aceste tinuturi pustii, am intalnit doar stepe golase si monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu crestea pe acolo decat lavanda salbatica. Am traversat acest tinut in toata lungimea sa si, dupa trei zile de mers, ma aflam intr-o dezolare totala.e neuitat.

Mi-am ridicat cortul in apropierea unui schelet de sat parasit. Nu aveam apa din ajun si trebuia sa gasesc undeva. Casele, inghesuite ca un cuib batran de viespi, desi in ruina, m-au facut sa cred ca odinioara a existat acolo o fantana sau un put. Am gasit, intr-adevar, o fantana, dar era secata. Cele cinci-sase case fara acoperisuri, macinate de vant si de ploi, capela cu clopotnita prabusita, toate erau oranduite asa cum sunt casele si capelele in satele locuite, dar toata viata din ele disparuse. Era o zi frumoasa de iunie, cu soare, dar pe aceste pamanturi fara nici un loc mai adapostit si situate pe culme, aproape de cer, vantul sufla cu brutalitate insuportabila. Vuietul lui printre peretii goi ai caselor era ca mugetul unei salbaticiuni deranjate in timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. Dupa cinci ore de mers, insa nu gasisem apa si nimic nu-mi dadea vreo speranta ca voi gasi. Peste tot, aceeasi uscaciune, aceleasi ierburi lemnoase.

Mi s-a parut ca zaresc in departare o mica silueta neagra, in picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am indreptat spre ea. Era un cioban. In preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pamantul fierbinte. Mi-a dat sa beau din plosca lui si, putin mai tarziu, m-a condus la stana situata intr-o vale a podisului. Isi scotea apa – excelenta – dintr-o scobitura naturala, foarte adanca, deasupra careia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea putin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el il simteai sigur pe sine si plin de incredere in aceasta siguranta.

Era un personaj insolit in acest tinut dezolant. Nu locuia intro-o cabana, ci intr-o casa din piatra si se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o gasise la venire. Acoperisul era solid si etans. Vantul lovind tiglele producea un zgomot asemenea marii pe plaja. Gospodaria era in ordine, vesela spalata, parchetul maturat, pusca curatata si unsa; supa fierbea pe foc. Am observat atunci ca era proaspat barbierit, ca nasturii erau solid cusuti, ca hainele ii erau carpite cu atata migala incat locurile reparate erau aproape invizibile. A impartit supa cu mine si, cum i-am oferit apoi si eu punga de tutun, mi-a spus ca nu fumeaza. Cainele, linistit ca si el, era binevoitor, fara slugarnicie.

Se intelegea de la sine ca voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumatate de mers. Si, pe deasupra, cunosteam perfect specificul rarelor sate din aceasta regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele muntilor in desisurile de stejari albi, chiar la capatul drumurilor carosabile. Sunt locuite de padurari care fac mangal. Niste locuri unde se traieste jalnic. Familiile, inghesuite unele in altele, in acest climat de o duritate excesiva, atat iarna, cat si vara, ajungand, in izolare, la o exasperare egoista. Ambitia irationala depaseste masura, in dorinta permanenta de a evada din acest loc. Barbatii isi duc carbunele la oras cu camioanele si se intorc acasa. Calitatile cele mai solide se clatina sub acest permanent dus scotian. Femeile isi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurentei: atat vanzarea carbunelui, cat si banca din biserica, virtutile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se lupta intre ele, bataia generala a viciilor si virtutilor, fara nici un ragaz. In plus, vantul, si el fara ragaz, irita nervii. Sunt epidemii de sinucideri si numeroase cazuri de nebunie, aproape intotdeauna ucigasa.

Ciobanul care nu fuma a mers sa caute un saculet si rasturna pe masa o multime de ghinde. Incepu sa le examineze una dupa alta cu multa atentie, separandu-le pe cele bune de cele rele. Eu imi fumam pipa. M-am oferit sa-l ajut. Imi spuse ca asta era treaba lui. Intr-adevar: vazand grija cu care facea aceasta munca, n-am insistat. Atata a fost conversatia noastra. Cand a adunat in gramada celor bune un numar destul de mare de ghinde, le-a asezat cate zece intr-un pachetel. Elimina astfel, in continuare, fructele mici sau cele care erau crapate, caci le examina indeaproape. Cand a avut in fata o suta de ghinde perfecte, s-a oprit si ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te linistea. I-am cerut a doua zi permisiunea sa raman toata ziua la el. Gasi asta foarte natural, sau, mai exact, imi dadu impresia ca nimic nu l-ar putea deranja. Aceasta odihna nu-mi era absolut necesara, dar eram contrariat si voiam sa stiu mai mult. Isi scoase turma si o duse la pascut. Inainte de a pleca, muie intr-o galeata cu apa saculetul in care pusese ghindele alese si numarate cu grija. Am remarcat ca, in chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare si lunga cam de un metru cinzeci. M-am prefacut ca ma odihnesc plimbandu-ma si am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Pasunea animalelor sale se afla intr-o valcea. Si-a lasat turma in paza cainelui si a urcat spre locul unde ma aflam. M-am temut ca vine sa-mi reproseze indiscretia, dar n-a fost nimic: era in drumul sau si ma invita sa-l insotesc, daca nu aveam altceva mai bun de facut.

Mergea la doua sute de metri mai departe pe coama. Ajuns la locul unde dorea sa mearga, isi implanta vergeaua de fier in pamant. Facu astfel o groapa, in care puse o ghinda, apoi astupa groapa. Isi planta stejarii. L-am intrebat daca pamantul era al lui. Mi-a raspuns ca nu. Stia el al cui era? Nu stia. Presupunea ca era un teren comunal, sau poate ca era al unor oameni carora nu le pasa de el? El nu tinea sa-i cunoasca pe proprietari. Isi planta astfel, cu deosebita grija, cele o suta de ghinde.

Dupa masa de pranz, a inceput iar sa scoata samanta. I-am pus, cred, intrebari insistente, apoi el raspunse. De trei ani planta copaci in aceasta pustietate. Plantase o suta de mii. Din o suta de mii, iesisera douazeci de mii. Din aceste douazeci de mii, socotea ca va pierde inca o jumatate din cauza rozatoarelor sau din cauze de nimeni si imposibil de prevazut in intentiile Providentei. Ramaneau zece mii de stejari care vor creste in acest loc, in care nu fusese nimic inainte.

Abia in acel moment am inceput sa fiu atent la varsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci si cinci, imi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o ferma la campie. Isi implinise viata acolo. Dar si-a pierdut unicul fiu, apoi sotia. Se retrasese in singuratate, unde ii placea sa traiasca molcom, cu oile si cainele sau. Se gandise ca tinutul moare din lipsa de copaci. Mai spuse ca, neavand treburi foarte importante, s-a hotarat sa remedieze aceasta stare de lucruri. Ducand eu insumi pe atunci o viata solitara, in ciuda varstei mele tinere, stiam sa ma apropii cu delicatete de suflete solitare. Am comis, totusi, o greseala. Tocmai varsta mea tanara ma facea sa imaginez viitorul in functie de mine insumi si de o anumita cautare a fericirii. I-am spus ca peste treizeci de ani acesti zece mii de stejari vor fi magnifici. Imi spuse foarte simplu ca, daca Dumnezeu il va lasa in viata, peste treizeci de ani va fi plantat inca multi altii, asa incat acesti zece mii vor fi ca o picatura de apa intr-o mare.

Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor si avea langa casa lui o pepiniera rasarita din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toata frumusetea. Se gandea si la mesteceni, pentru locurile retrase din vai, unde, spuse el, o anumita umiditate dormiteaza in adanc, la cativa metri de la suprafata solului. Ne-am despartit a doua zi.

In anul care a urmat, a inceput razboiul din 1914, in care am fost inrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gandi deloc la copaci. Ca sa spun drept, intamplarea aceasta nu-mi ramase in minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colectie de timbre, si o uitasem.

Iesit din razboi, ma aflam in posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinta de a respira putin aer curat. Fara nici un gand – in afara de aceasta dorinta – am apucat-o din nou pe drumul acelor tinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totusi, dincolo de satul mort am zarit, in departare, un fel de ceata gri care acoperea inaltimile, asemeni unui val. Din ajun, incepusem sa ma gandesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari”, mi-am spus, „ocupa, intr-adevar, un spatiu vast”.

Vazusem murind prea multi oameni, timp de cinci ani, ca sa nu-mi imaginez cu usurinta moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales ca la douazeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca niste batrani carora nu le mai ramane altceva de facut decat sa moara. Nu murise. Era chiar foarte in putere. Isi schimbase meseria. Nu mai avea decat patru oi, care-i amenintau plantatiile de copaci. Caci, spuse el (si eu o constatam), nu se sinchisise deloc de razboi. Continuase imperturbabil sa planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani si erau mai mari decat mine si decat el. Ramasesem de-a dreptul fara grai si, cum el nu vorbea, am petrecut toata ziua tacuti, plimbandu-ne prin padurea lui. Aceasta avea in trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare largime.

Cand mi-am amintit ca totul iesise din mainile si sufletul acestui om – fara mijloace tehnice -, am inteles ca oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu in alte domenii decat distrugerea. Isi urmarise ideea, si fagii care imi ajungeau pana la umeri stateau marturie. Stejarii erau mai vigurosi si depasisera varsta cand erau la discretia rozatoarelor; cat despre planurile Providentei, ca sa distruga opera creata ar fi trebuit sa recurga de aici inainte la cicloni.

Imi arata niste admirabile palcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adica din 1915, din vremea cand eu luptam la Verdun. Populase toate vagaunile, unde presupunea, pe buna dreptate, ca exista umiditate la suprafata solului. Erau fragezi ca niste adolescenti si foarte hotarati. Creatia dadea, de altfel, impresia ca se opereaza in lant. Nu-si facea griji cu asta, isi continua cu indarjire sarcina foarte simpla. Dar, coborand prin sat, am vazut curgand apa in paraiele care, de cand se stie, devenisera seci. Aceste paraie uscate avusesera odinioara apa, in timpurile stravechi.

Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la inceputul relatarii mele, fusesera construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care ramasesera inca urme; arheologii scormonisera si gasisera carlige de undita in locuri unde, in secolul 20, trebuia sa recurgi la cisterne pentru a avea putina apa. Vantul imprastia si el unele seminte. Odata cu apa, reapareau salciile, rachita, pajistile, gradinile, florile si un anumit mod de viata. Transformarea se opera atat de incet, incat devenea ceva firesc, fara a provoca uimire. Vanatorii care urcau spre locurile solitare, in urmarirea iepurilor salbatici sau a mistretilor, constatasera multimea de copaci tineri, dar o pusesera pe seama farselor naturale ale pamantului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Daca l-ar fi banuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesabuit. Cine si-ar fi putut imagina, prin sate si in administratie, o asemenea incapatanare in generozitatea cea mai minunata?

Incepand din 1920, nu trecea niciodata mai mult de un an fara sa-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am vazut niciodata cedand sau indoindu-se. Si totusi, Dumnezeu stie daca Dumnezeu insusi ne impinge la aceasta. N-am facut socoteala tristetilor sale. Putem sa ne imaginam, totusi, ca pentru o asemenea reusita a trebuit sa invinga adversitatile; ca, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit sa lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de artari. Au murit toti. Anul urmator a abandonat artarii, ca sa reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decat stejarii.

Ca sa avem o idee cat mai exacta despre acest caracter exceptional, nu trebuie sa uitam ca el se manifesta intr-o singuratate absoluta, atat de absoluta incat, spre sfarsitul vietii, pierduse obisnuinta de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? In 1933, a primit vizita unui silvicultor inmarmurit. Acest functionar i-a ordonat sa nu faca foc afara, de teama sa nu puna in pericol cresterea acestei paduri naturale. Era pentru prima data, ii spuse acest om naiv, ca o padure crestea singura. In acea vreme, el mergea sa planteze fagi la doisprezece kilometri de casa. Pentru a evita traseul dus-intors – avea atunci saptezeci si cinci de ani -, se gandea sa construiasca o cabana de piatra chiar pe locul plantatiilor sale. Ceea ce a si facut in anul urmator.

In 1935, o adevarata delegatie administrativa a venit sa examineze padurea naturala: un inalt functionar silvic, un deputat si tehnicieni. Se pronuntasera multe cuvinte inutile. S-a hotarat sa se faca ceva si, din fericire, nu s-a facut nimic, in afara de singurul lucru util: acela de a pune padurea sub protectia statului si de a interzice taierea lemnului pentru carbune. Caci era imposibil sa nu fii subjugat de frumusetea acestor copaci tineri, in plina putere. Ea isi exercita vraja chiar si asupra deputatului.

Aveam un prieten printre sefii forestieri, care facea parte din delegatie. I-am explicat misterul. Intr-una din zilele saptamanii urmatoare am pornit in cautarea lui Elzeard Bouffier. L-am gasit lucrand la douazeci de kilometri de locul in care avusese loc inspectia. Acest sef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunostea valoarea lucrurilor. A stiut sa pastreze secretul. I-am oferit ciobanului cateva oua aduse in dar. Am impartit masa frugala in trei si am petrecut cateva ore contempland in tacere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperita cu copaci inalti de sase-opt metri. Imi aminteam aspectul tinutului in 1913: pustiu…

Munca linistita si ritmica, frugalitatea meselor si, mai ales, seninatatea sufletului, ii dadusera acestui batran o sanatate aproape solemna. Era un atlet al lui Dumnezeu. Ma intrebam cate hectare va mai acoperi inca de copaci?

Inainte de a pleca, prietenul meu dadu doar o singura sugestie, legata de anumite esente care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. „Pentru simplu motiv”, imi spuse apoi, „ca acest om stie mai mult decat mine”. Dupa o ora de mers – ideea prinzand contur -, adauga: „Stie mai mult decat oricine despre asta. A gasit un mjloc stralucit de a fi fericit”. Datorita acestui sef forestier, atat padurea, cat si fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei padurari au fost numiti de el pentru aceasta ocrotire si i-a speriat in asa hal, incat ramasera insensibili la toate canile cu vin pe care taietorii le-ar fi putut oferi.

Padurea nu a fost in pericol grav decat in razboiul din 1939. Automobilele functionand atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodata. Au inceput sa faca taieri in randul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atat de departe de retelele rutiere, incat intreprinderea se dovedi foarte nerentabila din punct de vedere financiar si fu abandonata. Ciobanul nu vazuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuandu-si linistit munca, ignorand razboiul din \’39, cum ignorase si razboiul din 1914.

L-am vazut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oara in iunie 1945. Avea atunci optzeci si sapte de ani. Luasem din nou drumul pustietatilor, dar acum, in ciuda deteriorarii in care razboiul adusese tinutul, exista un autobuz care facea legatura intre Valea Durance si munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul ca nu mai recunosteam locurile primelor mele drumetii. Mi se parea ca drumul ma conducea prin locuri noi.

Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia ca ma aflam, intr-adevar, in aceasta regiune odinioara parasita si in ruine. In 1913, acest catun de zece-douasprezece case avea trei locuitori. Erau salbatici, se detestau, traiau din vanatoarea cu capcana: erau cam in starea fizica si morala a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, in jurul lor, casele parasite. Conditia lor era fara speranta. Nu aveau altceva de facut decat sa astepte moartea: situatie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar si aerul. In locul vijeliilor uscate si brutale care ma intampinau odinioara, sufla o briza usoara, incarcata de miresme. Un fosnet asemeni apei venea din munti: era acela al vantului din padure. In fine, un lucru si mai uimitor, am auzit adevaratul sunet al apei curgand in bazin. Am vazut ca facusera o fantana, ca avea apa din belsug si, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantasera langa ea un tei, care putea sa aiba vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renasteri.

Pe de alta parte, Vergnons pastra urmele unei munci pentru intreprinderea careia este necesara speranta. Speranta revenise, asadar. Se maturasera ruinele, se demolasera bucatile de ziduri deteriorate si se cladisera din nou cinci case. Catunul numara de-acum douazeci si opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspat tencuite, erau inconjurate de gradini de legume, in care cresteau amestecate, dar aliniate, legume si flori, varza si trandafirii, prazul si gura-leului, telina si anemonele. Era de-acum, un loc in care doreai sa locuiesti. Incepand de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Razboiul, din care abia ieseam, nu permisese o viata foarte infloritoare, dar Lazar iesise din mormant. Pe coastele povarnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz si secara verde; in fundul vailor inverzeau cateva pasuni. N-au trebuit decat cei opt ani care ne despart de acea perioada, pentru ca tot tinutul sa straluceasca de sanatate si imbelsugare. Pe locul ruinelor pe care le vazusem in 1913 se ridica acum gospodarii curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieti fericite si confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile si zapezile pe care le retin padurile, au inceput iar sa curga. Apele lor au fost canalizate. Langa fiecare ferma, in boschetele de artari, bazinele fantanilor se revarsa peste covoarele de menta proaspata.

Satele au fost reconstruite incet-incet. O populatie venita de la campie, unde pamantul se vinde scump, s-a fixat aici, aducand tinerete si miscare, spirit de aventura. Intalnesti pe drum femei si barbati bine hraniti, baieti si fete care stiu sa rada si care au prins gust pentru serbarile de la tara. Daca socotim fosta populatie, de nerecunoscut de cand traieste in liniste, si pe noii veniti, atunci inseamna ca mai mult de zece mii de persoane ii datoreaza fericirea lui Elzeard Bouffier.

Cand ma gandesc ca un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice si morale, a fost in stare sa faca sa se iveasca din pustiu acest tinut al Canaanului, mi se pare ca, la urma urmei, conditia umana este admirabila. Dar cand socotesc cata constanta in maretie sufleteasca si indarjire in generozitate au fost necesare pentru a obtine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest batran taran fara cultura, care a stiut sa duca la capat aceasta opera demna de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit in pace in1947, la azilul din Banon.”

Autor Jean Giono / Traducere: Doina Sofia Lungu

(Visited 52 times, 1 visits today)
Petrea

Sunt un fiu al vieții ce povesteșe cu încântare din drumețiile sale de zi cu zi prin Țara Bucuriei și mărturisește despre frumusețea ce o vede și trăiește în jur. Te invit și pe tine să împărtășești și tu pe acest site crâmpeie de frumusețe, din comorile ce le descoperi, din experiența și darurile tale. Inimi însorite nouă tuturor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.