Paradisul începe când te dăruiești

Și nu se termină niciodată pășind pe acest drum, ci crește și crește pentru tine și pentru fiecare fiindcă dăruindu-te sădești Paradisul în cei cărora te dăruiești.

Simplu, nu?

Chiar deloc.

Și se cuvine a face două scurte precizări înainte de a plonja în savoarea dăruirii și această cheie a paradisului.

Cuvintele ce curg prin mine par multora poetice și cumva există tendința de a fi plasate într-un plan ideal, nepămîntean, visător, suflet de artist. E cea mai gravă eroare de percepție. Prin muzica specifică limbajului poetic, cuvintele sunt încărcate cu cea mai înaltă energie posibilă și, învăluite cu iubire, ele sunt niște semințe vii ce intră în ogorul sufletului celui ce le citește. Sufletele raționale nu prind seva și nu se lasă purtați pe valurile cristaline prin care „zeii” își spun mesajele. Însă fiecare, deschizându-se către acest mod de exprimare și primind energia care oricum pulsează prin cuvinte, ar putea călători adânc și departe.

Fiind educați într-un spirit rațional deja cuvintele sunt mai degrabă noțiuni decât verbe. Știm totul despre ele. E suficient să citim un cuvânt și să credem că știm ce vrea să zică acel cuvânt, fără să ne mai intereseze complexitatea mesajului pe care cuvintele îl construiesc. IUBIRE? Știu ce e iubirea. A DĂRUI? Firește că înțeleg fiindcă știu ce înseamnă a dărui. Însă de cele mai multe ori vedem doar ceea ce vrem să vedem sau mai exact spus cât putem să vedem, cât ne lasă lesa conceptualului să percepem.

Ei, cele două „zise” de mai sus pot fi un mare impediment în a primi darul acestor vibrații topite în cuvinte.

Dar oare știm ce înseamnă a (te) dărui?

Rostiți de câteva ori titlul acestei scrieri pentru a putea porni într-o călătorie transformatoare din toate punctele de vedere. Lăsați-vă impregnați de articulațiile intime ale verbului a (te) dărui, simțiți intima relație dintre a dărui și paradis. Și veți înțelege că definiția dăruirii nu poate fi oferită de vreun dicționar și că sensul acestui verb sacru poate fi cuprins prin experiență și multă meditație în jurul curgerii vieții ce o observăm la superlativ în natură.

A (se) dărui este logica și expresia Vieții. De la sursa din care înfloresc încontinuu toate universurile, de la centrii galactici ce prin Sori nasc și însuflețesc planete, de la apa din care viața izvorăște pe Pământ, de la plantele și aborii ce își oferă cu drag rodul, de la animalele ce se jertfesc pentru suratele lor carnivore, totul înseamnă a dărui, totul există prin dăruire.

“Nimic în Natură nu trăieşte pentru sine. Râurile nu îşi beau apa. Copacii nu îşi mănâncă fructele. Soarele nu se încălzeşte pe el. Florile nu sunt parfumate pentru ele.
A Trăi Pentru Ceilalţi, aceasta este regula Naturii.”

Foarte mult m-a încântat și înflorit diamantinul vorbelor de mai sus. Și sclipește în mine.

Doar oamenii (majoritatea copleșitoare al căror număr începe să scadă) au uitat să se dăruiască și au început să jefuiască Viața. Și astfel s-au izgonit din Paradis. Uitând să dăruiască, au uitat esența lor și au luat cu asalt tot ce mișcă. Au pornit un lung război cu Viața și cu ei înșiși. Iar acest război a fost cosmetizat și botezat CIVILIZAȚIE.

Și în cadrul ei oamenii nu mai știu și nici nu prea vor să se dăruiască. Ei își oferă serviciile. Se vând. Fiindcă așa au învățat și așa au fost constrânși de ieșirea din dăruire multimultimilenară.

Încă de copii instinctul lor de a se dărui mereu prin joacă și curiozitate și frumusețe a fost controlat, măsurat, direcționat către oferte de seviciu necesare războiului numit Civilizație.

Doar unele ființe de-a lungul vremii au spart normele rigide și și-au făcut de cap și inimă și au readus dăruirea în atenția colectivităților. Colectivitate ce apoi a făcut tot posibilul să le normeze darul și să reînchidă ușile paradisului.

Mulți artiști au spart normele, multe genii, multe suflete limpezi. Insuficient de mulți pentru a crea o transformare radicală a civilizației războiului, suficient de mulți pentru a deschide noi drumuri și pentru a inspira pe cei ce vor să pășească pe drumul dăruirii.

A dărui nu înseamnă a oferi din ce ai. A dărui se arată paradisiac prin a te dărui. Total, integral vieții și semenilor. Fără plată, fără dorință de răsplată. Fără să cauți un câștig, fără negociere, fără să te condiționezi în dărnicie și astfel să nu condiționezi pe nimeni în a se dărui. Iar viața îți va răspunde pe măsură. Dincolo de ceea ce poți tu să îți imaginezi.

A te dărui înseamnă a rupe barierele între tine și ceilalți, între tine și natură și în mod magistral a spulbera cererea și oferta socială ce au creat închisoarea în care ne-am torturat prea multă vreme.

A dărui înseamnă a păși în a te cunoaște cu adevărat, dar în contextul țesăturii vieții și nu cel al formării tale ca individ, perspectivă ce te duce cel mai rapid către înțelesul că tu nu îți aparții și nu ți-ai aparținut niciodată, ci mereu ai fost al vieții ce te-a dăruit pentru ca tu să fii un etern dar. Conștient și recunoscător. Aici și acum începe iubirea, aici și acum se realizează cunoașterea de sine. Aici și acum porțile Raiului se deschid.

Da. E al naibii de înspăimântător să te dăruiești. E înnebunitor. Înfiorător. E provocarea provocării din viața unui om.

Fiindcă a dărui nu înseamnă a face favoruri, caritate, a dona niște bani, a hrăni săracii, a ajuta.

A dărui înseamnă să fii gol în brațele vieții lăsând-o să curgă prin venele tale, tu curgând prin seva ei. Nestăvilit și magistral.

Și cum poți tu ca om să înveți să te dăruiești, după ce o viață întreagă ai fost învățat contrariul?

Îndrăznind să pășești în necunoscut și să ieși din confortul tuturor programelor și limitărilor. Renunțând la tot ce ai, la tot ce ai adunat o viață. La toată avuția. Punându-ți viața fără să ceri nimic în schimb în serviciul semenilor și al tuturor formelor de viață și astfel în serviciul întregii existențe multidimensionale.

Și mai ales observând natura și înțelegând că a ei curgere între toate formele de viață înseamnă dăruire. Da, sinonimul cristalin al dăruirii este curgerea, iar natura și pământul prin care am răsărit ne sunt cei mai buni maeștri în a învăța să curgem în dansul vieții. Apa, vântul, focul, animalele, pietrele, arborii, tot ceea ce mișcă, curg într-o spiralată infinită floare a vieții.

Știu. E simplu, foarte dificil și extrem de delicat. Dar merită toate stelele universului această cutezență.

E greu la început ca orice început. Să spulberi toată condiționarea și programarea mai ales cea de care nici nu îți dai seama că există. Ohoooo ce îndrăzneală, ce luptă și ce coșmar începe pentru cel ce ai fost, ce va încerca să se agațe cu toate ghearele de avuția lui prăfuită.

Însă și dăruirea, ca și toate, se practică. Sunt obiceiuri și medalii la care renunți, atitudini și normalități de alchimizat, drumuri și felurite călătorii pe care le faci către altar, sunt pași și pași până când ajungi gol la poarta Raiului și vei deschide ușa. Pentru tine și pentru toți. Fiindcă alegând să fii dăruire vei pune semințele Paradisului în toți cei cărora te vei dărui. Și le vei mulțumi lor pentru că îți oferă șansa de a fi Paradis.

După cum eu îți mulțumesc că primești darul acestor cuvinte.

Cu bucurie de smaralde, diamante și safire, Raziel, 24 iunie 2016

(Visited 120 times, 1 visits today)
Petrea

Sunt un fiu al vieții ce povesteșe cu încântare din drumețiile sale de zi cu zi prin Țara Bucuriei și mărturisește despre frumusețea ce o vede și trăiește în jur. Te invit și pe tine să împărtășești și tu pe acest site crâmpeie de frumusețe, din comorile ce le descoperi, din experiența și darurile tale. Inimi însorite nouă tuturor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.